Discuțiile din spațiul public în legătură cu modul de tratare a pacienților testați pozitiv sau suspecți de infectarea cu virusul COVID a generat un punct de vedere interesant al avocatului Liana Iacob de la firma bucureșteană de avocatuă Budușan & Asociații
”În sistemul român de drept, internarea medicală involuntară este strict reglementată de legislație primară, care stabilește expres și limitativ situațiile care intră în sfera restricției de drepturi, precum și procedurile de urmat (spre ex., în materie procesual-penală[4], ori, după caz, în materia sănătății mintale[5] ), respectiv, garanțiile asociate, care vizează, în principal, posibilitatea efectivă a exercitării controlului judiciar asupra deciziei. Dimpotrivă, în cazul pacienților confirmați ori suspecți de infectare cu virusul SARS-COV-2, restricționarea dreptului fundamental la libertate individuală s-a realizat : a) direct prin act administrativ, iar nu prin lege, contrar art. 53 din Constituție ; b) ca măsură generală, indiferent de gravitatea infecției ; c) ca măsură de primă aplicabilitate, iar nu ca ultimă măsură (ultim resort) ; d) în afara oricăror garanții ale drepturilor fundamentale, inclusiv controlul instanțelor judecătorești. În concluzie, opinăm că internarea medicală involuntară a oricărei persoane infectate ori suspectate de infectare cu virusul SARS-COV-2 este o măsură contrară cadrului constituțional și legal, care afectează grav și iremediabil dreptul (nerestricționat pe perioada stării de urgență) la libertate personală și poate genera răspunderea juridică a decidenților implicați”, scrie avocatul Liana Iacob de la Budușan și Asociații.
Redăm integral punctul de vedere al avocatului Liana Iacob de la Budușan & Asociații, expus pe rețeaua Linkedin:
Este legală internarea obligatorie a pacienților confirmați sau suspectați de infecție cu virusul SARS-COV-2 ?
Liana Iacob
Ordinul Ministrului Sănătății nr. 555 din 3 aprilie 2020[1], astfel cum a fost modificat prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 632/2020 din 14 aprilie 2020[2], prevede internarea medicală obligatorie a pacienților testați pozitiv sau suspecți de infectarea cu virusul SARS-COV-2.
Potrivit Ordinelor menționate, internarea vizează toti pacienții testați pozitiv sau suspecți de infectare, indiferent dacă aceștia prezintă forme ușoare, medii ori severe ale bolii. Atare internare nu se face exclusiv în considerarea dreptului la tratament al pacienților, ci, conform reglementării, scopul măsurii este : „prevenirea răspândirii infecţiei cu COVID-19 şi asigurarea accesului la tratament imediat în condiţii de izolare” . Astfel, sunt de notorietate situațiile în care s-a procedat la internarea pacienților asimptomatici, pe perioade lungi, și fără ca aceștia să primească vreun tratament medical pe durata internării medicale obligatorii.
Vom analiza în cele ce urmează dacă măsura internării medicale obligatorii a pacienților testați pozitiv sau suspecți de infectarea cu virusul SARS-COV-2, indiferent dacă aceștia își dau consimțământul pentru internare, este conformă cadrului constituțional și legal superior, în considerarea naturii de acte administrative normative a Ordinelor Ministrului Sănătății, anterior menționate.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Constituția României, libertatea individuală reprezintă un drept inviolabil al persoanei. Privarea de libertate a unei persoane se poate face numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege, în cursul procesului penal.
Dreptul la libertate individuală nu a fost identificat printre drepturile fundamentale supuse restricțiilor și limitărilor pe perioada stării de urgență, prin Decretul Președintelui României nr. 195/2020 sau, după caz, Decretul Președintelui României nr. 240/2020, prin care a fost instituită, respectiv, prelungită starea de urgență pe teritoriul României.
Amintim că, potrivit Curții Constituționale a României : „ Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art.14 lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 constituind norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art.4 din același act normativ care prevăd expresposibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale. În speță, Președintele, acționând în limitele competențelor sale legale, a identificat drepturile și libertățile al căror exercițiu urma să fie restrâns” (Decizia din 6 mai 2020, nepublicată)[3].
Dispozițiile art. 23 din Constituția României au corespondent în prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, denumit „Dreptul la libertate și siguranță”, potrivit cu care: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.”
Textul citat permite, însă, anumite derogări, între care și ipoteza în care „este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă” (alin. 1 lit. e). Pentru aplicarea acestei excepții, însă, este necesară întrunirea mai multor condiții, respectiv : a) privarea de libertate a persoanei infectate să se facă în condițiile și cu procedura reglementate de lege ; b) privarea de libertate a persoanei infectate să reprezinte ultima soluție (ultimul resort) pentru prevenirea transmiterii unei boli contagioase, în condițiile în care măsuri mai puțin severe au fost analizate, dar considerate și dovedite insuficiente pentru salvgardarea interesului public (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Enhorn v. Suedia, 25.01.2005, par. 44).
Concret, Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea drepului la libertate și siguranță în situația izolării prin internare obligatorie în spital a unei persoane infectate cu virusul HIV și a reținut, în unanimitate, că asemenea internare obligatorie (care, în speță, se realizase în baza unei hotărâri judecătorești), nu reprezintă un ultim resort pentru prevenirea infectării infecției cu virusul HIV.
Chiar dacă, în prezent, este neclar în ce măsură statul român a finalizat procedurile de activare a articolului 15 din Convenție, pentru a i se acorda suspendarea aplicării acesteia, reiterăm că derogarea de la aplicarea Convenției este supusă următoarelor condiții cumulative : a) existența unui pericol public la adresa societății ; b) măsurile derogatorii să nu depășească strictul necesar impus de situația de urgență ; c) măsurile derogatorii să nu contravină altor obligații asumate de statul în discuție, conform dreptului internațional.
Astfel, din perspectiva criteriilor de proporționalitate, respectiv, natura de ultim resort a restricționării dreptului la libertate individuală, precizăm că legislația secundară a stării de urgență, concretizată în Ordonanțele denumite „militare” (în realitate, acte administrative normative de natură civilă) emise de Ministrul de Interne prevăd și alte măsuri mai puțin severe decât internarea medicală involuntară (obligatorie) care pot conduce la prevenirea infecției cu virusul SARS-COV-2, respectiv, izolarea voluntară și carantina, fiind interzis persoanelor supuse măsurii izolării sau carantinării să părăsească locația fără acordul autorităților competente.
Din perspectiva dispozițiilor art. 53 din Constituția României, raportat la art. 14 din OUG nr. 1/1999 și art. 93 din Constituția României, se observă că, în condițiile în care Președintele României, prin decretele emise în aplicarea OUG nr. 1/1999 nu a identificat dreptul fundamental la libertate și siguranță ca un drept supus restricțiilor și limitărilor pe durata stării de urgență, restrângerea dreptului la libertatea și siguranța persoanei nu s-a realizat prin lege, astfel cum impun exigențele constituționale, ci prin act administrativ (ordin) emis de către Ministrul Sănătății, cu încălcarea, așadar, a exigențelor constituționale, precum și a cadrului legal care permite numai Președintelui României să stabilească drepturile care urmează a fi restricționate pe perioada stării de urgență.
În sistemul român de drept, internarea medicală involuntară este strict reglementată de legislație primară, care stabilește expres și limitativ situațiile care intră în sfera restricției de drepturi, precum și procedurile de urmat (spre ex., în materie procesual-penală[4], ori, după caz, în materia sănătății mintale[5] ), respectiv, garanțiile asociate, care vizează, în principal, posibilitatea efectivă a exercitării controlului judiciar asupra deciziei.
Dimpotrivă, în cazul pacienților confirmați ori suspecți de infectare cu virusul SARS-COV-2, restricționarea dreptului fundamental la libertate individuală s-a realizat : a) direct prin act administrativ, iar nu prin lege, contrar art. 53 din Constituție ; b) ca măsură generală, indiferent de gravitatea infecției ; c) ca măsură de primă aplicabilitate, iar nu ca ultimă măsură (ultim resort) ; d) în afara oricăror garanții ale drepturilor fundamentale, inclusiv controlul instanțelor judecătorești.
În concluzie, opinăm că internarea medicală involuntară a oricărei persoane infectate ori suspectate de infectare cu virusul SARS-COV-2 este o măsură contrară cadrului constituțional și legal, care afectează grav și iremediabil dreptul (nerestricționat pe perioada stării de urgență) la libertate personală și poate genera răspunderea juridică a decidenților implicați.
[1] Privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19, a Listei spitalelor care asigură asistenţa medicală pacienţilor testaţi pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I şi în faza a II-a şi a Listei cu spitalele de suport pentru pacienţii testaţi pozitiv sau suspecţi cu virusul SARS-CoV-2, M.O. nr. 290/7.04.2020
[2] Pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 555/2020 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19, a Listei spitalelor care asigură asistenţa medicală pacienţilor testaţi pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I şi în faza a II-a şi a Listei cu spitalele de suport pentru pacienţii testaţi pozitiv sau suspecţi cu virusul SARS-CoV-2, M.O. nr. 316/15.04.2020
[3] https://www.ccr.ro/download/comunicate_de_presa/Comunicat-de-presa-6-mai-2020.pdf
[4] Ex., art. 184 din Codul de procedură penală, art. 110 Cod penal
[5] Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 (*republicată*) sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, republicată, M.O. nr. 652 din 13 septembrie 2012